Narghilele erau atârnate cu capul în jos, pe o sfoară groasă, de plastic, iar furtunul din care se trăgeau, cu dichis, aromele în piept atârna flasc. Vasele cu apă parfumată au fost golite, spălate cu cenuşă stinsă şi, la urmă, cu detergent din cel fin. În lumina dimineţii, păreau nişte păsări proaspăt vânate, cu vintrele disecate, cu penajul năclăit de sânge. Vecinii ştiau că, o dată pe an, de obicei toamna, se întâmpla acest lucru, un adevărat ritual. Şapte narghilele diferite. Şapte gâturi spintecate de animal sălbatic. Aurite, dantelate, turnate-n alamă sau sticlă, obiectele astea stârneau interesul copiilor care se adunau moţ pe la garduri şi trăgeau chicote prelungite, şuierături de felină, în speranţa că din acele ciudate obiecte vor ieşi personaje de poveste, poate nişte pitici, în şir indian, sau zâne cu baghete magice. Într-o noapte, au stat la pândă mai multe ceasuri aşteptând să se stingă luminile casei turceşti. Apoi, prinşi unul de cămaşa celuilalt, cu degetele încleştate, au înaintat ca pe front, tiptil, tiptil. S-au oprit câteva secunde ascultându-şi, ceafă-n ceafă, respiraţia. După ce-au înşfăcat ultima narghilea din şirul celor şapte, au luat-o la fugă. Sfoara, suprasolicitată, a cedat năruind visul frumos al celor şapte păsări de metal. Arpad, mezinul, colac peste pupăză, s-a împiedicat într-o piatră ornamentală. Ceilalţi au râs pe înfundate. Erau copiii lui Wilhelm Mühle, trei fete şi doi băieţi, de vârste apropiate, buni cunoscători într-ale grădinăritului, ca bunicul şi străbunicul. Narghileaua trebuia studiată toată noaptea, aşa le-a fost înţelegerea, iar, spre dimineaţă, unul singur, cel care nu va fi fost cuprins de somn, ar fi depus-o, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, înapoi, pe sfoară. Totodată, el ar fi fost obligat să restabilească ordinea, căci cu ochiul fotografiase toate narghilele, ar fi fost în stare, la o adică, să le repună în bătaia vântului, pe sfoară, la zvântat.
Vila Mühlerilor, impunătoare, construită pe la 1867, se afla nu departe de casa turcească. Una din cele mai misterioase din oraş. Pe o stradă lungă, care conecta principalele obiective ale oraşului, devenită Bulevardul Mihai Viteazu. Copiii turcilor veneau adesea să se joace în grădina cu trandafiri ca-ntr-un labirint cu sute de spaţii de cucerit. Trandafirul de Damasc, cu eflorescenţa deasă, viu colorat, din care se extrăgea o esenţă puternică, era printre favoriţii familiei. De asemenea, Weisse The Queen Elisabeth Rose sau trandafirii căţărători sau planta cu o mie de feţe, care nu oboseşte să înflorească. Mostre din ele se găseau peste tot, în sere, pe zeci de hectare cultivate, chiar şi-n casă, în vase enorme de lut ars. 
Din soiurile acestea încrucişate cu trandafirii Floribunda a rezultat o minune de floare, care e admirată şi azi prin grădinile oraşului. Un fel de Amiga mia, dar mult mai parfumată şi cu frunzele dispuse asimetric. Ca să nu mai vorbim de soiul Madam Josephine Mühle, o comoară a floriculturii, cu petale aurii şi pete albe. Doamna Mühle, Roji, cum îi spuneau apropiaţii, deşi pe ea, în acte o chema Josephine, făcea în fiecare zi câte-o prăjitură şi limonada era nelipsită de pe masă, aşa că aveau motiv să zăbovească printre flori. Întotdeauna am crezut că aici, în spatele fiecărei tufe de trandafiri, se ascunde multă istorie. Şi o căruţă cu poveşti. Amintiri peste care nici buldozerul nu va putea trece vreodată. Casa grădinarului. Creatorul primului soi de trandafir românesc. Generaţiile de florari. Wilhelm Mühle tronând în centrul unui oraş care continuă să cultive trandafiri. Ultima lui dorinţă a fost să fie îngropat în grădină, printre rădăcinile plantelor, să le asculte, şi după moarte, creşterea de zi şi de noapte. Madame Josephine s-a luptat cu autorităţile vremii pentru a-i îndeplini dorinţa. Preotul catolic, iritat, n-a vrut să participe la înmormântare. Slujba a fost ţinută, în mare grabă, de un călugăr mizericordian.
Din soiurile acestea încrucişate cu trandafirii Floribunda a rezultat o minune de floare, care e admirată şi azi prin grădinile oraşului. Un fel de Amiga mia, dar mult mai parfumată şi cu frunzele dispuse asimetric. Ca să nu mai vorbim de soiul Madam Josephine Mühle, o comoară a floriculturii, cu petale aurii şi pete albe. Doamna Mühle, Roji, cum îi spuneau apropiaţii, deşi pe ea, în acte o chema Josephine, făcea în fiecare zi câte-o prăjitură şi limonada era nelipsită de pe masă, aşa că aveau motiv să zăbovească printre flori. Întotdeauna am crezut că aici, în spatele fiecărei tufe de trandafiri, se ascunde multă istorie. Şi o căruţă cu poveşti. Amintiri peste care nici buldozerul nu va putea trece vreodată. Casa grădinarului. Creatorul primului soi de trandafir românesc. Generaţiile de florari. Wilhelm Mühle tronând în centrul unui oraş care continuă să cultive trandafiri. Ultima lui dorinţă a fost să fie îngropat în grădină, printre rădăcinile plantelor, să le asculte, şi după moarte, creşterea de zi şi de noapte. Madame Josephine s-a luptat cu autorităţile vremii pentru a-i îndeplini dorinţa. Preotul catolic, iritat, n-a vrut să participe la înmormântare. Slujba a fost ţinută, în mare grabă, de un călugăr mizericordian.
Rosengarten. O revistă veche, cu file galbene, cu miros puternic de mucegai. Pe copertă, în tonuri de roz şi de gri metalizat, poate şi de verde, putea fi observată o grădină cu trandafiri. În plan îndepărtat, doi bărbaţi şi-un copil. Bărbaţii, îmbrăcaţi în salopete dotate cu şorţ, se uitau fix, în direcţia obiectivului de filmat. Unul avea un baston şi pe cap o imensă pălărie. Celălalt căra o roabă din care se iţeau crengi uscate şi iarbă răstignită, răsfrântă pe margini. Copilul culegea de pe jos, de pe lângă zona gardului, un fel de fructe, nişte bobiţe roşii crescute printre tufele de trandafir urcător. Să fi fost zmeură? La balcon, doamna Mühle stătea la masă cu o umbreluţă de soare în mână. Privirea ei străpungea orizontul.
- Wilhelm, e răcoare, ar fi bine să intraţi în casă. Se întunecă.
- Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina şi venim.
Florarul senior, Wilhelm Mühle, aţipise cu faţa pe pământul cald. Era o zi de toamnă târzie din care povestea se ţesea ca o pânză de păianjen.
Tot în cartierul Elisabetin, în inima lui, acolo, în spatele bisericii catolice, cea construită în stil neogotic, se află o casă de pe vremea turcilor sau cam aşa ceva, consemnată încă din secolul XVI, cu trei intrări, una în faţă, două în spate, unde-i şi grădina, o bucătărie, o terasă cu trepte mărunte, cu trandafiri japonezi petrecuţi peste cei doi stâlpi uriaşi, aşezaţi simetric. Parter, etaj şi-o pivniţă cu boltă turtită. Proprietarii au fost, de-a lungul vremii, de diferite naţionalităţi. În perioada 1759-1763, casa a aparţinut călugărilor mizericordieni. Les frères de la charité. Los Hospitalieros. Până la venirea comuniştilor, toate bune şi frumoase. Pe urmă, izvoarele s-au topit în negura vremii. De turci, nu s-a mai auzit. I-a-nghiţit pământul. S-a destrămat firul istoriei. Se zvonea că au cărat cu ei turbane, şalvari, iatagane, mustăţi artificiale răsucite, aparate de făcut cafea, perdele ţesute de mână, ibrice de aramă, cutiuţe cu mirodenii, narghilele de sticlă mată, parfumuri grele şi uleiuri de animat pielea. Cu greu găseşti pe cineva care să-ţi explice pe înţeles ce-i cu casa turcească. Parcă se tem. A intrat frica-n ei. De ce – nu se ştie. Că doar nu-i vorba de-o casă bântuită. În serile calde de vară, dar şi toamna, când lumina se răsfrângea prietenos peste acoperişuri şi faţade, în grădina imensă, se ţineau serate muzicale. Peste zi, o încăpere era închiriată de pictori. În jurul casei se crease un mit. Călugării au deschis în pivniţa casei turceşti un spital cu zece paturi. Aici au fost tratate de boli psihice şi unele personalităţi ale vremii. Ecolalia, sindromul Diogene, schizofrenia, autismul, depresiile accentuate, psihozele făceau înconjurul pivniţei. O metodă de salvare a lor era învăţarea de limbi străine. Pentru tămăduirea unui bolnav de sindromul Diogene, călugării alegeau metoda învăţării unor citate din filozofii greci şi repetarea lor din zece în zece minute, timp de o săptămână. În a doua săptămână, bolnavii erau duşi pe câmp să îngrijească răsadurile de trandafiri. În a treia cântau la orga lui Wittgenstein cu picioarele vârâte-ntr-un butoi confecţionat chiar de ei. În a patra săptămână se odihneau în paturile reci din pivniţa casei turceşti. Mulţi timişoreni au aderat la acest ordin. Mobili, cosmopoliţi, creativi, călugării şi-au câştigat repede un renume chiar şi-n străinătate. Fraţii sau popii negri, cum erau numiţi, primeau vizite de la Viena sau Paris. Medici vestiţi le treceau pragul.
Cea mai bună frizerie din oraş se afla, în secolul al XIX-lea, în Elisabetin. Se spune că Sissi, în trecere spre Băile Herculane, s-a oprit la Timişoara şi s-a lăsat coafată de-un bărbat, Helmuth Priesner, un evreu, se pare, care vizitase Europa şi deţinea o herghelie de cai pe undeva, prin apropiere. Deschisese salonul din pasiune. Din părul prinţesei Sissi făcuse o perucă, care a putut fi admirată multă vreme la intrarea în frizerie, chiar pe partea dreaptă. Mai încoace, cam după al doilea război mondial, în cartierul Elisabetin, frizerii tundeau pe datorie. Şi duminica. Şi-n zilele de sărbătoare naţională, fără excepţie. Copiii stăteau, în acest răstimp, lângă uşă, cu capul sprijinit de leul portocaliu, felina gânditoare, cu coama de plastic, aşteptând să le cadă câte-un bănuţ din bunăvoinţa părintească. O tură de dat pe leu costa cam cât o tunsoare rapidă, fără perciuni, breton sau retuşuri suplimentare. Şi, astfel, copilul se credea, preţ de trei minute, Don Quijote în armură de oţel. Împărat încălecând pe un cal înaripat. Stăpânul micului univers din care, până la vârsta de cinci ani, nu ieşise nicăieri. Pătratul amintirilor se limita la biserică, brutărie, mühlehaus şi parfumul de trandafiri din narghileaua lui Osman ciungul. Poate şi vreo siluetă neagră intra în schema incertelor aduceri aminte. Cu gluga trasă peste ochi, traversând, pe la crepuscul, strada prost luminată. Rareori puteau fi zărite mai multe siluete.
Era ciudat cum o biserică poate urmări, de pretutindeni, din orice unghi al oraşului, odinioară crăiesc, un om. Grădinarul Vilmos Mühle donase, pe la 1900, terenul pe care a fost construită biserica. Văzută de foarte departe, biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, din piaţa Lahovary, alungită, cu turnurile gemene zgâriind firmamentul, te atrăgea hipnotic, exact ca atunci când, cu degetul arătător, la şcoală, profesorul îi chema la tablă pe Wilhelm Mühle junior şi pe viitoarea lui soţie, Josephine. Un gest uriaş, un frison, repetat ca-ntr-o derulare de secvenţe de un hiperrealism extrem. Şi arătătorul se făcea tot mai lung şi mai ascuţit. Iar turnurile se micşorau, alergate la infinit prin prisma memoriei.
Arpad a insistat ca narghileaua să fie umplută cu apă parfumată. Tremura din tot corpul, atât de tare-şi dorea să încerce gustul ăla perfid, să pătrundă, cu toţi porii, aromele tutunului turcesc, să tragă în piept cum văzuse că fac adulţii, o dată, de două ori, direct din ţeavă. Copiii, în frenezia momentului, au început să apuce de cea mai subţire narghilea, cea din sticlă albastră, s-o smulgă în toate direcţiile deodată, în dreapta, în stânga, haotic, până ce un zgomot ascuţit i-a făcut să tresare şi să se oprească brusc.
- S-a spart, nătângule! Ţi-am spus astâmpără-te, n-ai înţeles, uite ce s-a întâmplat…
- Lasă, nu-şi va da seama, e doar una, celelalte-s intacte.
În acea noapte, locuitorii Timişoarei au simţit un miros puternic de trandafir şi de tutun, un miros oriental, pierdut în perdeaua ceţoasă a timpului, retras în rotocoale şi păstrat într-un sertar al amintirilor fără leac. Au ieşit la ferestre şi s-au salutat unii pe alţii. Cartierul era mai luminat ca niciodată, adunat într-un pumn de suflete, concentric aşezate. Pe cer, în mijlocul lunii, chiar acolo, pe disc, se deschidea văzând cu ochii un trandafir cu petale aurite, ca un straniu basorelief.
de Simona
Constantinovici
